Coborârea in infern în operele
greci antici articol scris si publicat de
prep.univ. Elena Papa

Marele scriitor şi istoric al religiilor va interpreta miturile universale în prozele sale, le va încadra în universul contemporan, fiindcă misterul este în viziunea lui Eliade o modaliate de a depăşi existenţa obişnuită.
În nuvela „În curte la Dionis”, Mircea Eliade prezintă o variantă a cultului lui Orfeu. Personajul este un Orfeu al misteriilor greceşti din perioada elenistică târzie. În acea vreme cultele de misterii îmbinau mai multe tipuri de mitologie. Figurile eroilor civilizatori şi mitici se suprapuneau. Misteriile dionisiace şi orfico-pitagoreice ajung să se confunde. Spaţiul şi timpul, ca noţiuni arhetipale îşi modifică accepţiunile în mitologia elenistică. Mircea Eliade prezintă în nuvela amintită o coborâre a lui Orfeu în infern. Este un infern grecesc de tip elenistic, împărţit pe categorii. Este infernul prezentat de Ioan Petru Culianu în „Călătorii în lumea de dincolo”. Cultul lui Dionisos produce un curent mistic de tip extatic, care va fi reprezentat în cultura universală antică şi modernă, în literatura română va fi interpretat de Mircea Eliade în nuvelele sale fantastice.



1.Cultul lui Dionisos în perioada elenistică

Cultul lui Dionisos a cunoscut o largă răspândire în Orient, dar originea cultului -ar găsi în asemănarea cultului dionisiac cu cel al marii divinităţi traco-frigiene Sabaszios.
Sărbătorile vinului la traco-geţi însoţite de muzică şi de dans erau cunoscute din scrierile lui Herodot şi Xenofan. Herodot susţine că religia dionisiacă s-a răspândit în Grecia datorită unor grupuri de fenicieni stabilite în Boetia. Istoricul presupune diferite ipoteze asupra originii cultului dionisiac.
Spre sfârsitul sec.I d.Hr. se crează în jurul lui Dionisos structuri instituţionalizate care-l transformau în divinitate misterică. Speranţa postumă a iniţiaţilor dionisiaci e descrisă de Plutarh. Astfel în infern menadele şi satirii contemplau abisul ceresc. În acest abis locuiau sufletele mistiilor dionisiaci. Sufletul inţiatului locuia post-mortem într-un abis sau într-o pesteră bahică, înconjurată de flori şi de verdeaţă,, de mirosuri voluptoase, asemănătoare mirosului de vin pentru cei beţi, locul e plin de veselie, râsete, plăceri. Aici este Lethe.
Soarta postumă a iniţiaţilor dionsiaci după Plutarh e inferioară iniţiaţilor de la Eleusis. Cultul lui Dionisos foloseşte simboluri aparţinând ideologiei nemuririi astrale. Scara care apare pe discurile de la Taranto, pe discul de la Brindisi este un element specific cultului dionisiac alături de liknon (sita), de falus şi tirs. Aceste obiecte îl evocau pe zeu. Scara, frunza de iederă, crinul, iedul, căprioara şi cerbul sunt simboluri dionisiace şi permit distingerea iniţiaţilor în cultul lui Dionyssos.
Speranţa misteriilor dionisiace se limitează la soarta postumă a sufletului. Apare credinţa că în timpul ritualului se produc fenomene de incombustibilitate: părul menadelor arde fără ca ele să sufere, torţele lor muiate în apa nu se sting, cei inspiraţi nu sunt atinşi de foc sau arme.
Trecerea prin elemente empedocliene le asigura invulnerabilitatea şi puterea de a levita.
În misteriile dionisiace apare râul Lete simbol al memoriei primordiale. Probabil singura şansă a iniţiaţilor este păstrarea memoriei ca formă de înviere şi nemurire.
Datorită memoriei poetul inspirat de muze are acces la realităţi originare. J.P.Vernant compara evocarea unui mort cu un descensus ad inferos al unui posesor de memorie primordială.
În prima etapa Lete era fântâna uitării sau a morţii, doar anumiţi privilegiaţi îşi păstrau memoria (de ex.Tiresias).
Pluto sau zeul infernului



Schimbarea mitologiei Memoriei are efecte revolutionare asupra misteriilor greceşti, Lete devine un simbol al întoarcerii la viaţă.
Aristofan completează în comedia Broaştele anumite goluri cu privire la desfăşurarea misteriilor eleusiene şi lansează prin prezentare alte misterii dedicate acestui zeu trac - Dionyssos.
În Broaştele eroul principal, Dionisos, împreună cu slujitorul său Xantias se pregtesc să coboare în Hades. Dionisos era mânat în aceasta călătorie de dorul lui Euripide. Pentru a pătrunde în infern, Dionisos are pe umeri o piele de leu şi în mână o măciucă pentru a fi confundat cu Herakles, Odiseu, Orfeu sau alţi eroi ce călătoriseră în lumea infernală.
În călătoria să se întâlneşte cu însuşi Herakles cu care schimbă câteva păreri despre poeţii tragici, eroul fiind privilegiat în Infern - îl conduce pe Dionyssos până la intrarea în Hades.
Când ajunge în preajma bălţii Acheronului, Xantias-servitorul, fiindcă nu participase la bătălia navală de pe insulele Arginuse, nu este luat de Charon în barcă şi se vede silit să facă înconjurul râurilor infernale pe jos.
În călătoria sa Dionysos descoperă infernul. Încă de la început Charon îi percepe diobelia - o indemnizaţie de 2 oboli, un obicei funerar. Conform tradiţiei, mortului i se pune în mâna plata trecerii pe tărâmul de dincolo.
Imaginea infernului în perspectiva lui Aristofan ne ajută să ne formăm o opinie vizavi de mentalitatea grecilor şi de evoluţia ritualică în procesiunea funerară.
"După ce treci lacul vei vedea mii de şerpi şi dihănii înspăimântătoare. (...) Urmează grămezi de gunoaie şi murdării veşnice: aici zac toţi cei care au încălcat legea ospeţiei sau fac lucruri groaznice, bătându-şi joc de un biet orfan nu i-au dat banii cuveniţi sau cei care şi-au lovit mama sau 1-au atins la fălci pe tatăl lor sau cu care au jurat strâmb".
Păcatele şi pedepsele s-au schimbat în acest nou tip de Infern. Dionyssos relatează ce a văzut în călătoria sa. Episodul următor este esenţial pentru descoperirea unei noi laturi a misteriilor eleusiene. În călătoria sa, Dionyssos întâlneşte câţiva iniţiaţi în misterii, care-şi continua procesiunile şi ritualurile dincolo de moarte şi beneficiază de un statul privilegiat.
" Mai departe vei merge înconjurat de armonia sunetelor de flaut. Vei vedea o lumina strălucitoare (...) boschete de mirt şi grupuri de oameni fericiţi, barbaţi şi femei, în vreme ce [vei auzi] aplauze entuziaste".
Aceştia sunt initiaţii misteriilor de la Eleusis, a căror existenţă postmortem e privilegiată. Având în vedere condiţia de umbră a sufletului în perspectiva homerică aici este dovada clară a îmbunătăţirii ideii de nemurire, prin zeificare. Fericirea în Infern nu era admisă în perioada epopeilor homerice, dupa cum am remarcat în Cîntul XI, Nekya, Odiseea.
Geografia infernală este actualizată de Aristofan, astfel lacul Acherusia ajunge în infern, aceeaşi denumire fiind întâlnită în Campania (Italia) şi în Brithynia (Asia Mica).
Câmpia Lethe are un rol deosebit în viitoarele misterii dionyssiace, câmpie numită de Aristofan "unde tunzi măgarul", adică "Unde-ţi pierzi vremea de pomană". Dionyssos întâlneşte o populaţie mitică cimmerienii sau "populaţia de la capătul lumii".
Reluarea imaginii misteriilor eleusiene în infern este foarte importantă.

În fruntea procesiunii era purtată imaginea unui copil, Iackhos, fiul lui Zeus si al lui Demeter, adesea identificat cu Dionysos. Acest zeu se credea că în chip nevăzut conduce procesiunea la Misterele Eleusiene.
"Iackhos, o Iackhos! Iackhos, o Iackhos! Iackhos prea cinstit locuitor al acestor meleaguri.
Iackhos, o Iackhos vino să dănţuieşti în aceasta dumbravă, vino spre credincioşii tăi,
fluturând pe crestet cununa ta de mirt din care răsar roade bogate, cu pas îndrăznet, izbind pământul în cadenţă, ia conducerea dansului dezlănţuit, nebunesc,
încărcat cu graţie, dansul sfânt, sacru pentru devotaţii săi invitaţi...".
Persefona și Demeter
La ceremoniile ateniene iniţiaţii purtau cununi împletite cu frunze de mirt şi alte plante cu semnificaţie sacră dintre care nu lipsea viţa de vie. Aceste plante îl ajutaseră pe Dionysos să ajungă în Hades pentru a o găsi pe mama sa Semele, umbră prigonită de geloasa Hera, până şi pe tărâmul de dincolo.

Ceremonia continuă:
"Deşteaptă-te: Austrul strălucitor, Iackhos, o Iackhos soseşte, părăsind misteriile sfinte din timpul nopţii şi în mână ţine, învartind-o, torţa aprinsă.
Tu, în mână cu torţa luminoasă (...) mergi în fruntea tineretului prins în horă".
Broaştele fiind o comedie socială, nu mai poate avea în conştiinţa noastră răsunetul politic pe care-1 trezea în sufletul unui grec din antichitate, ea poate fi înţeleasă şi simţită ca operă de artă.
Selectarea acestor fragmente este importantă pentru înţelegerea şi explicarea includerii unei noi zeităţi în acest tip de misterii, dar şi pentru susţinerea existenţei unui mit al nemuririi.
Dacă la misteriile eleusiene mitul nemuririi putea fi echivalat cu posibila zeificare a initiaţilor, în misteriile dionyssiace mitul nemuririi apare uşor degradat prin intervenţia elementului extatic.
În Grecia, înainte de sec.V î.Hr. mai multe categorii de experienţe intră în noţiunea de extaz. Dionysianismul continuă o tradiţie mitico-rituală foarte veche referitoare la divinităţile feminine Hera şi Artemis.
Conform lui I.M.Lewis extazul implică "posedarea" de spirite sau de către spirite. Lewis a trasat o tipologie functională a fenomenelor de posesiune, unde încadrează şi şamanismul. Lewis sustine existenţa a trei tipuri de posesiune pornind de la relaţia subiect şi entităţile pe care le stăpâneşte sau care îl stăpânesc pe el.
În cultele extatice subiectul e involuntar posedat de spirite.
Şamanismul reflecta relaţia inversă: subiectul stăpâneşte spiritele dupa voie, iar în vrajitorie operatorul care stăpâneşte spiritele le îndreaptă pe acestea împotriva subiectului pasiv ce va fi posedat de ele, în pofida voinţei sale.
Dionisianismul intră în primul tip de culte extatice, datorită fenomenului de posesiune rituală colectivă. Constituind un cult extatic tipic se manifesta prin mania ce emană de la un zeu şi care domina un grup alcătuit din subiecţi posedaţi involuntar. Actorii ritualului sunt femei ale căror manifestări principale sunt vagabondajul pe munţi (oreibasia), consumul de băuturi ameţitoare şi dansul.
Scenariul ritualului în care iniţiaţii practică starea extatică culminează cu lacerarea unei victime animale (sau chiar umane) şi ingestia omofagă, sau nu, a cărnii. Participanţii sau initiaţii sunt în stare de inconştienţă şi de insensibilitate totală.
Dionisos e o divinitate nouă, numele lui apare în tabletele miceniene din secolul al XII-lea î.Hr., aparţine celei de-a doua generaţii de zei olimpieni şi e un zeu al vegetaţiei sălbatice, al copacilor, al pomilor fructiferi. Aspectul său de zeu la vinului este recent.
Caracterul său de zeu ctonian al vegetaţiei, care se naşte şi moare e legat de aspectele mistice şi funerare. Heraclit din Efes îl identifica cu Hades şi îi sublinia caracterul de zeitate funerară. Peregrinările dionyssiace se desfăşurau noaptea în alaiul menadelor, silenilor şi satirilor, fiind considerare vânători fantastice şi apariţii din infern.
Numele de satir rămâne misterios, dar pare să nu fi avut nimic în comun cu sarţii, obscură populaţie din Tracia; până în sec.VI î.Hr. cuvântul a desemnat monştrii cabalini şi au denumit o noua categorie prin sinonimie- silenii. Conform arheologilor, despre satiri s-au găsit tăbliţe în Cipru, Creta şi Grecia.
De figura zeului vegetal se leagă ditirambul, noţiune ce desemnează cântecul interpretat în cadrul misteriilor. Ditirambul e o compoziţie lirică interpretată de un cor în concursurile ateniene, format din 50 de oameni.68 Coreuţii erau asezaţi în cerc - de aici nule de "cor ciclic"- şi executau un dans rapid în cerc, în sunete de flaut pe modul frigian: ritmat, pasionat si viu. Acest dans numit turbasia se caracteriza prin ritmul sacadat al strigătelor şi al instrumentelor, precum tamburina şi timpanele.
Ditirambul însoţea la început sacrificiul unui bou special ori al unui ţap. Prin rit se dorea asimilarea zeului cu victima sacrificată, zeul luând adesea forma animalului sacrificat.
Sacrificiul specific manifestărilor menadice era diasparagmos sau sfâşierea de vie a victimei şi consumarea cărnii crude şi a sângelui (omophagie).
Menadele poartă o piele de animal: căprior (nebrida), capră (egida) şi leopard (pradalida).
Ditirambul ar fi inclus o vânătoare pe fondul unui dans dezordonat în cerc, însoţit de sacrificii sângeroase şi susţinut de practici orgiastice, de beţie extatică care aduceau pe participanţi în stare necesară practicării omophagiei rituale.
Experienţa extazului reprezintă punctul culminant al misterelor dionyssiace, prin transformarea persoanei umane şi a persoanei divine din una în alta.
Misteriile lui Dionysos sunt mult inferioare celor eleusiene.
Cu privire la misteriile dionyssiace importanţa a doua mituri este esentială: mitul lui Dionyssos însuşi şi mitul lui Penteu.
Dionisos este fiul lui Zeus şi a muritoarei Semele, fiica regelui Cadmus şi a Harmoniei. Îndemnată de Hera, Semele 1-a rugat pe Zeus să i se arate în toată forţa şi splendoarea sa zeiască. Zeus îi îndeplineşte ruga: el i se revelează ca un nor de foc. Neputând suporta însă strălucirea acestei privelişti, Semele cade fulgerată şi naşte înainte de vreme. Zeus ia copilul şi-1 adaposteşte în propria-i coapsă, de unde, la termenul stabilit, se naşte viu şi nevătămat Dionisos. De aceea Dionyssos era zeul "care s-a născut de două ori". Ca să-şi pună la adăpost copilul de gelozia Herei, Zeus îl încredinţează regelui Athamas şi soţiei acestuia, Ino. Hera îi dă totuşi de urma şi drept răzbunare, le ia minţile lui Ino şi Athamas. În casa lor Dionisos trăieşte travestit în haine femeieşti pentru a nu fi recunoscut. Zeus îl trimite pe fiul său departe, la Nysa şi-1 dă în grija nimfelor de acolo ca să-1 crească. Părăsindu-le pe Hyade (nimfe) la vârstă adultă, Dionisos a început să cutreiere întreaga lume: Egipt, Siria, Frigia, Tracia şi India, răspândind peste tot în drum cultul lui.
Pe cei care i-au stat împotrivă i-a pedepsit aspru, fie luându-le minţile (ca de pilda regelui Lycurgus, lui Pentheu, Agave), fie metamorfozându-i în rechini (pe piraţii care voiau să-1 vândă ca sclav în drum spre Naxos).
Cultul lui Dionysos era cunoscut în întreaga lume veche. Ditirambul era forma de manifestare a misteriilor.
Dionisos e un zeu care se arată dintr-o dată şi dispare apoi în chip misterios. Dispariţie, ocultare sunt expresii mitologice ale coborârii în infern, iar Dionisos revelează misterul, sacralitatea, conjugarea dintre viaţă şi moarte. E o divinitate a epifaniilor brutale. Euripide în Baccantele dezvăluie cauza misteriilor dionisiace. Zeul este protagonistul. Sacrificiul dionisiac se leagă de un nou mit. Hera îi trimite pe Titani, care îl atrag pe copilul Dionysos-Zagreus cu nişte jucării (zurgălăi de sugar, o oglindă, un joe de arşice, o minge, o sfârlează, un romb), apoi îl masacrează şi îl taie în bucăţi. Ei îi fierb părţile trupului într-un cazan şi le mănâncă. Athena, Rhea sau Demeter îi salvează inima. Zeus îi trăzneşte pe Titani.71
Mitul redă un ritual sacrificial, zeul are rolul de victimă ispăşitoare. Dionisos este un zeu al vegetaţiei, iar moartea sa ritualică are semnificaţii temporale: ciclicitatea anotimpurilor, relaţia viaţă-moarte.
Mitul redă o dramă sacră. Moartea violenţă şi revenirea la viaţă sunt simboluri specifice lumii orientale, de tip babilonian, egiptean şi mesopotamian. Astfel , în toate mitologiile specificate, apar mituri cu scenarii asemănătoare.
Trecerea prin foc constitute rituri iniţiatice de imortalizare şi reîntinerire.
Dionyssos e un zeu mistic, fiindcă el cunoaşte vicisitudinile care-1 fac direct solidar cu soarta omului.
Mitul lui Pentheu apare bine reprezentat în Baccantele şi dezvoltă tema sacrificială specifică misteriilor dionyssiace.
Pentheu , fiul lui Echion şi al Agavei, după moartea bunicului său Cadmus i-a urmat la tron şi a devenit rege al cetăţii Theba. Pentru ca s-a opus introducerii cultului lui Dionysos, Pentheu a fost pedepsit.
În timp ce iscodea menadele care celebrau misteriile pe muntele Cithaeron , Pentheus a fost descoperit de acestea. Femeile furioase, cărora zeul le luase minţile s-au năpustit asupra lui Pentheus, sfâşiindu-1 în bucăţi. În fruntea lor, însăşi mama lui Pentheu, Agave.
Agave, fiind în culmea delirului nu-şi recunoaşte fiul. Îl ia drept un monstru ce tulbura orgia şi strigă îngrozită:
"Uite mistreţul îngrozitor, uite-1".
Menade cu părul despletit aleargă, scoţând ţipete îngrozitoare şi smulgându-i membrele, îl sfâşie în bucăţi.
O altă istorie sacră în legatură cu misteriile dionyssiace, e cea a lui Lycurg. Lycurg, rege, fiul lui Dryas, a refuzat să-1 găzduiască pe Dionisos în timpul peregrinărilor acestuia şi a interzis celebrarea cultului său. Lycurg îngrozit de efectele beţiei porunceşte distrugerea viţei de vie din ţara sa, Tracia. Pentru a scăpa, Dionisos s-a aruncat în mare, fiind primit de zeiţa Thetys.

Vânătoare ritualică


Satirii şi menadele au fost arestaţi. Drept pedeapsă, zeul îi ia minţile regelui, secătuieşte ţinutul. Socotit vinovat de secetă, Lycurg a fost încătuşat pe muntele Pangeu şi călcat în picioare de cai. Menadele au fost eliberate şi au iniţiat cultul zeului.
În Attica, cultul zeului s-a răspândit în timpul domniei lui Pandion, fiul lui Erichthon şi rege al Athenei.
Baccantele reprezintă cel mai important document privind cultul dionyssiac. Tema centrală este "rezistenţă, persecuţie şi triumf”.

În opera sa, Euripide reia mitul lui Pentheu şi descrie intensitatea ritului şi misterul orgiastic. Menadele năvălesc pe câmpii, jefuiesc cetăţile. "În păr le pâlpâie flăcări, dar fără să le ardă".
Riturile misteriilor se petreceau noaptea şi presupuneau frenetism şi sălbaticie. Animalele sfâşiate ori devorate erau epifanii sau încarnări ale zeului.
Starea de exaltare a menadelor, mania, le determina să întreprindă activităţi frenetice ce culminau cu sfâşierea victimei sacrificiale. Victima era fie ied, căprior şi capră neagră. Zeul apare ca Taur, după cum reiese din scrierile de la Oinoe, în apropiere de Citheron şi la Herminoe în Argolida.
În Baccantele, Euripide descrie o manifestare menadică de diasparagmos.
Corul declama:
"Plăcut mai e când prin munţi
Stârnită de chiotul lung al lui Bacchus
Alergând prin pădurile Lidiei, Frigiei,
Cu nebrida cea sfântă pe spate
Hăituieşte pân' la sânge pe ţapi Ca să-ţi slujească la cina-cea-crudă
Şi-apoi după goană nebună
În mijlocul cetelor sacre
Cazi obosită pe jos".. ,
Manifestarea menadelor sau menadismul, cum 1-a numit E.R.Dodds, este tocmai reprezentarea acestor stări exaltate de entuziasm, care se datora, se pare, doar imaginaţiei.
O astfel de practică era străină spiritului de izolare caracteristic traiului femeilor din Grecia.
Totuşi, Diodor ne spune că în multe state greceşti se întrunesc la doi ani o dată adunările de femei, iar fetelor nemaritate li se îngăduie să poarte tirs şi să împărtăşească extazele celor mai vârstnici. Afirmaţia lui Diodor e confirmată de documentele epigrafice descoperite la Teba, Opus, Melos, Pergam, Priene, Rodos.
Orgiile cuprindeau manifestările de tip extatic ale femeilor şi implicau procesiunea nocturnă şi dansul pe munte.
În Grecia dansul ritual de pe munte, cu dată fixă, s-a dezvoltat iniţial din atacuri spontane de isterie în masă. Canalizând o astfel de isterie într-un rit organizat o dată la doi ani, cultul dionyssiac o ţinea în frâu oferindu-i slobozenie relativ inofensivă. Ceea ce descrie primul cânt al corului din Baccantele este o isterie domesticită în serviciul religiei, cele întâmplate pe muntele Cithaeron erau isterie curată, bachismul periculos, care cobora ca o pedeapsă asupra celor prea respectabili şi îi antrenează fără voia lor. Dionyssos e prezent în ambele cazuri.
Bibliografie:

1. Aristifan, Broaştele, Bucuresti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1957
2. Balaci, Anca- Mic dicţionar mitologic greco-roman, Bucureşti, Editura "Ştiinţifică", 1969
3. Ioan Petru Culianu- Călătoria în lumea de dincolo, Bucureşti, Editura Nemira, 1998
4. Eschil, Sofocle, Euripide - Tragedia greacă, Bucureşti, Editura Mondero, 1992
5. E.R.Dodds - Grecii şi iraţionalul, Iaşi, Editura Polirom, 1998
6. Corneliu Mircea - Etica tragică sau despre nebunia colectivă
7. G.Popa-Lisseanu - Mitologie greco-romana, vol. I, Bucureşti, Tipografia "Ion Văcărescu", 1928

Simbolismul religios al hinduşilor în operele lui Mircea Eliade

MAYA

           Simbolismul religios al hinduşilor, prin deosebita sa varietate a creat în opera lui Mircea Eliade elemente originale. Mircea Eliade ne prezintă prin operele sale beletristice şi istorice civilizaţia indiană, religia şi filosofia acestui popor. Religia indiană sau hindusă îşi are izvoarele în textele Vedelor, ale Upanişadelor.

         „Hinduismul nu cunoaste o divinitate supremă, ca în marile religii monoteiste. Pentru unii hinduși, divinitatea supremă este Vishnu, pentru alții Șiva; există hinduși care cinstesc alte divinități, după cum, tot la fel, există hinduși atei. Pe de altă parte, nu există ritualuri comune pentru toți hindușii. Unii practică rituri cu un caracter îngrozitor și orgiastic, pe când alții duc o viață profund ascetică și își venerează zeul propriu sau zeii proprii cu o evlavie deosebită”.

             În romanele şi nuvelele sale, Mircea Eliade a dezvoltat idei cu privire la viaţa indienilor de la începutul secolului XX, cu privire la societetea indiană aflată în situaţia de a se confrunta cu probleme rezultate din întrepătrunderea culturii tradiţionaliste şi radical religioase cu civilizaţia europeană. Valorile morale tind să decadă, membrii comunităţii brahmane încearcă să menţină un echilibru pe planul familial şi comunitar.

        Personajul Allan este un fin observator al stilului de viaţă cotidian din familia brahmană a inginerului Narendra Sen. Romanul „Maitreyi” deschide un univers necunoscut europenilor neiniţiaţi în religia şi în societatea hindusă. Povestea de dragoste dintre Maitreyi şi Allan stă de la început sub un semnul nefastului. Maitreyi va fi pedepsită de soartă pentru greșelile sale, ea va fi alungată din casă, se va căsători cu un bărbat inferior ei, din casta varna.

       Probabil cea mai bună definiție care s-ar putea da hinduismului ar fi aceea de sistem social, pentru că ceea ce leagă mai mult decât orice toate aceste concepții religioase atât de diferite este tocmai structura socială pe care o propagă. De fapt, un hindus devine și este hindus prin însuși faptul că aparține uneia sau alteia dintre grupele sociale consacrate ale societății hinduse. Din momentul în care o persoană respectă întocmai normele sociale caracteristice grupei din care face parte, indiferent de convingerile sale religioase, el este membru al comunității hinduse. Prin urmare, hinduismul este foarte tolerant din punct de vedere religios, însă dacă cineva încalcă normele sociale proprii castei din care face parte, acesta este exclus din comunitate.

          În India, fiecare individ se legitimează, într-un anumit fel, prin însemnele spațiului social și profesional din care face parte. El poate fi imediat recunoscut după veșminte și podoabe, după semnele castei și profesiei pe care o exercită. Din punct de vedere religios, fiecare om poartă simbolul divinității tutelare pictat pe frunte. Fiecare tânără, femeie căsătorită sau văduvă, poartă un costum distinct; de asemenea, fiecare dintre acestea trebuie să respecte necondiționat o serie de norme și restricții foarte precis definite: există un cod meticulos care prevede inclusiv ce are voie să mănânce și ce nu are voie, cu ce să intre în contact și ce să evite, cu cine are voie să intre în dialog .

         În eventualitatea nerespectării - accidentale sau intenționate - a unor asemenea prescripții, sunt menționate diferite sancțiuni deosebit de aspre. Scopul îndeplinirii cu rigurozitate a unor astfel de norme nu este altul decât protejarea propriei identități si a forței spirituale proprii, conferite de apartenența la o castă, la o categorie socială sau alta : brahmanii, ksatrya (sacrificantul sau casta războinicilor), vaisya, cuprinzându-i pe agricultori și crescătorii de vite și a patra castă (varna), inferioară celor trei caste "ariene" amintite, est: sudra, din care fac parte toți cei aflați în sfera serviciilor, mai ales meșteșugarii, fierarii, croitorii, pescarii.

           În afara sistemului castelor sunt cei denumiți "fără castă", "cei excluși", "intangibilii", pe care portughezii i-au desemnat cu termenul de paria.

RAMA

            În romanul ”Maitreyi”, Mircea Eliade face o analiză a societății indiene, a castei brahmane. Tendința domnului Narendra Sen de a adopta un stil de viață european, prin vestimentație, prin forma de petrecere a timpului liber în compania europenilor, la cluburile de societate, ascunde de fapt intențiile adevărate ale personajului. Narendra Sen rămâne un tradiționalist, el respectă principiile morale și religioase impuse de casta brahmană. Inginerul vede în Allan doar un continuator al profesiei sale, nu un corespondent pe plan social. Allan este în afara oricărei caste.

        În nuvelele ”Nopți la Serampore” sau ”Secretele doctorului Honigberger”, Mircea Eliade analizează accepțiunile filosofico-religioase de karma, samsara, maya. Viața în perspectiva hindușilor este o iluzie, omul nu trebuie să rămână în ignoranță.

          Ca istoric al religiilor, ca scriitor, Mircea Eliade a insistat în nuvelele sale pe simbolistica hindusă, pe riturile esoterice. În nuvelele ”Nopți la Serampore” sau ”Secretul doctorului Honigberger”, personajul principal este în ipostaza inițiatului în mistica indiană.

          Limita dintre lumea reală și imaginar dispare în concepția hindusă. Inițiatul în curentele esoterice poate depăși spațiul profan și se va integra în sacru. Va dobândi moksa sau eliberarea, va depăși faza de ignoranță, nu va mai fi subjugat karmei și samsarei.

            Simbolul mandalei are ca echivalent hindus samsara sau roata reîncarnărilor succesive. Reîncarnarea este rezultatul stării de ignoranță. Ciclul morţii şi al vieţii, este simbolizat în arta hindusă, print o roată cu şase, opt sau douăsprezece spiţe aflate în jurul unei osii, fiecare roată reprezentând un aspect al vieţii. Este un flux învolburat unde se zbenguie ignoranţii, este lumea durerii şi a angoasei. Osia este centrul în care conştiinţa trebuie să se întoarcă spre a-şi găsi liniştea, este calea înţelepciunii.

              Mircea Eliade accentuează rolul karmei în existența umană. Karma este un termen sanscrit cu semnificația de a face. Karma exprimă înlănţuirea cauzelor şi efectelor, faptele umane sunt legate de consecinţele lor, iar acestea sunt dependente de situaţii de care se fac vinovaţi oamenii, în viaţa aceasta sau într-o viaţă anterioară .cuprinde un ritual.tot ceea ce i se întâmplă omului este are fie o răsplată ,fie o pedeapsă.

      În ”Nopți la Serampore” ni se redă o experiență ințiatică. Cei trei europeni, care studiază cultura și civilizația indiană, în Calcutta, și care trăiesc inexplicabila experiență a călătoriei în timp, cu mii și mii de ani în urmă , vor fi martori la un fenomen fantastic. Călătorii noștri, aflați în drum spre bungaloul de la Serampore, aud la un moment dat un urlet sfâșietor, care îi determină să coboare din mașină, pentru a vedea cine putea avea nevoie de ajutor, la acea oră înaintată din noapte.

Roata samsarei

             Odată coborâți din mașină, aceasta dispare, iar eroii noștri sunt proiectați cu câteva secole în urmă, și asistă la uciderea unei femei, la pregătirile pentru înmormântare, la durerea slujitorilor și a stăpânului.

           Spre dimineață se regăsesc în paturile lor de la Serampore și află, cu stupoare, că nimic dintre evenimentele la care ei fuseseră martori, nu se petrecuse. Misterul va fi dezlegat peste ani și ani, când tânărul de atunci se va întâlni cu un ascet și acesta îi spune că întoarcerea lor în timp ar fi putut fi provocată de incantațiile și practicile magice ale profesorului indian Bose.

           “Știam că, uneori, cel care e inițiat in ritualuri secrete trebuie să-și dovedeasca stăpânirea de sine rămânând o noapte întreagă așezat pe un cadavru, în cea mai desăvârșită concentrare. Amănuntele acestea, și altele multe, tot atât de înfiorătoare, le amintii tovarășilor mei - nu atât pentru a justifica prezența lui Suren Bose la marginea pădurii, ci pentru că mă lăsasem antrenat de farmecul lor lugubru, de înspăimântătoarea lor magie. În fond, eu aproape că-1 uitasem pe Bose și povesteam cu patetism lucrurile acestea (...) erau lucruri despre care nu știam ce să cred și de veracitatea cărora nu mă puteam totuși îndoi. Nădăjduiam de altfel ca Van Manen, care se pricepea destul de mult în ocultismul asiatic, va interveni în discuție, ca de obicei, cu nesfârșita lui erudiție. Dar, de data aceasta, se multumi să dea din cap, absent”.

            Suren Bose practica rituri și ritualuri esoterice prin rostirea de mantre. Spațiul ales de Bose este pădurea, ca spațiu intermediar între lumea profană și sacră. Motivul pădurii ca spațiu sacru și originar, ca limită între conștient și inconștient este recurent în proza lui Mircea Eliade.

           Acțiunea este interesantă și prin prisma faptului că autorul știe să redea foarte bine acele senzații stranii, un sentiment de teamă, de angoasă, dar și de bucurie, cauzat de experiența de inițiere în practicile misticii hinduse.

           Religia și societatea indiană sunt elemente complementare și coexistente. Pasiunea lui Mircea Eliade pentru această civilizație se reflectă în majoritatea creațiilor literare. Admirația pentru valorile culturale hinduse se resimte în valorificarea conceptelor religioase pe planul nuvelisticii, al textelor memorialistice și al romanelor lui Mircea Eliade.

Biblografie:

1. Achimescu,Nicolae -”India”, Iași, Editura Polirom, 1999

2. Chevalier, Jean, Gheerbrant, Allain, - ”Dicționar de simboluri de la A la Z”,

3. Eliade, Mircea - ”Nuvela fantastică”, Editura Tana, București, vol. II

4. Filoramo, Giovanni, Massenzio, Marcello, Raveri, Massimo, Scarpi Paolo - ”Manual de istorie a religiilor”, Edit. Humanitas, București, 2003